Dreptate în justiție în funcție de banii la buget...

Tot ce mișcă în România depinde de faptul dacă ajung sau nu banii la buget. Chiar și hotărârile Justiției? Da, fraților, chiar și acestea.
Adică, nu e suficient să ai de partea ta o decizie a instanței care îți dă dreptate să îți returneze statul o sumă pe care ți-a luat-o în mod necuvenit. Mai trebuie să vrea și Vlădescu.
Spuneam, zilele trecute, că salariații cărora le-au fost reținute sumele aferente sporurilor considerate necuvenite, sau cei pentru care șefii lor (ordonatorii de credite) au aplicat ad literam Legea salarizării unitare câștigă procesele în instanță. Motivul: statul a semnat un acord prin care se angajează să le plătească acele drepturi.

Până aici, lucrurile sunt logice. După care tind să derapeze pe lângă logica democratică.
Sâmburele harababurii este faptul că Guvernul nu are suficienți bani. Finanțele publice sunt programate până la ultimul bănuț, iar orice cheltuială suplimentară este o risipă care ne-ar putea face să sărim din schema de deficit bugetar convenită cu FMI de 5,9% din PIB, anul acesta.
Argumentele ministrului finanțelor, Sebastian Vlădescu, sunt însă spumoase.
* „Măsura amânării plăţilor salariale câştigate în instanţă în 2010 de către bugetari are legătură cu un sistem în care ar trebui totuşi să stabilim cine legiferează în domeniul cheltuielilor salariale şi atâta timp cât Guvernul poate să acorde drepturi, Guvernul poate să şi suspende acele drepturi”.
* „Dacă aceste hotărâri judecătorești ar fi implementate, bugetul s-ar dezechilibra complet. O hotărâre judecătorească se implementează în limitele capabilității bugetului”.
* „Nu e un refuz de a aplica o hotărâre judecătorească, ci o corelare între hotărârile judecătorești și posibilitățile reale ale bugetului”.

Practic, Guvernul a decis (prin OUG nr. 18/2010) ca oamenii să își primească sumele restante în următorii trei ani.
Dar cu dreptatea în justiție cum rămâne???

Statul câştigă procesul cu sporurile nesimţite. Care stat?

Am scris, spre finele lunii trecute, scandalizați, despre sporurile nesimțite pe care le-au primit angajații în sectorul de stat în anii trecuți (vezi aici).
Ne indignam, pentru că nu mai avem puteri să râdem, de: sporul de refacere după concediu, de sporul de masă caldă și cel de cantină, cel pentru îmbunătățirea condițiilor de muncă, pentru refacerea capacităților de muncă, sume de reprezentare, pentru ținută decentă, spor pentru ziua de naștere a angajatului, spor pentru funcție publică sau pentru lucrul cu publicul, spor de dispozitiv (mă tot întreb ce dispozitiv oribil folosesc săracii oameni că primesc pentru el un spor de la buget). Și culmea, am auzit că într-un anumit oraș se acordă și sporul de semafor, în condițiile în care în toată urbea sunt numai vreo patru semafoare!

Cică și cei din delegația FMI s-au declarat surprinși de atâta creativitate în inventarea zecilor şi zecilor de categorii de sporuri. Și le-ar fi sugerat românilor „de ce nu încadrați într-o categorie unică toate aceste sume în plus la salariul de bază, bunăoară denumită generic spor? Măcar nu ați fi penibili"...

La acel moment, presa înfiera cu mâinie proletară situația din sistem. Și, totodată, aplaudam decizia Curții de Conturi de a recupera sumele acordate în contul sporurilor considerate ilegale. Acestea se ridicau la 260 milioane de euro în 2008, bani încasaţi de 235.000 de salariaţi, la care se adaugă o sumă aproape dublă în 2009. Așa estimăm noi, deoarece pentru anul trecut raportul nu este încă finalizat.

Ceea ce nu luam în considerare atunci erau contractele colective de muncă, în baza cărora acei funcţionari şi-au asigurat dreptul de a primi acele sporuri, chiar dacă până şi sindicaliştii admit că s-a exagerat cu ele. Sunt documente puternice, totale, imbatabile. Din moment ce contractele colective de muncă au fost semnate de autorităţi, trebuie să le şi respecte. În caz contrar, se va întâmpla pe scară largă ceea ce se petrece acum acolo unde funcţionează un sindicat puternic care are avocaţi buni: angajaţii vor da în judecată angajatorul - adică statul - şi vor avea câştig de cauză.

Aşa că degeaba mai vine acum Valentin Mocanu, secretar de stat la Ministerul Muncii, să spună că funcţionarii publici pot primi sporuri doar în baza unei legi, atâta timp cât ani de zile au proliferat tot felul de sporuri statuate în contractele colective de muncă. Există semnătura autorităţii pe acele contracte!

Astfel, se ajunge la o situaţie absurdă, când funcţionarii statului, cei care de fapt compun şi reprezintă statul, dau în judecată această entitate am putea spune abstractă care este statul ca să-şi obţină drepturile pe care le-a negociat cu el. În momentul negocierii, reprezentatul statului era un şef (primar, prefect sau preşedinte al unei instituţii) care, în mod evident, a beneficiat la rândul său de acele sporuri.
Altfel spus, statul a negociat cu el însuşi sporuri, pe care acum, din lipsă de bani la buget, le vrea înapoi tot de la el însuşi şi, considerându-se totuşi îndreptăţit să le primească, se dă în judecată pe el însuşi şi, de cele mai multe ori, câştigă procesul.
În concluzie, Kafka ar fi găsit în România destul material care să-l inspire. Nu-i aşa?

Mort din cauza birocrației funcționărești

Birocrație dusă până la nesimțire. Sună a România? Știu. Însă acum vreau să mă refer la un caz din America. Unde nesimțirea a dus la moartea unui om.
Se mai întâmplă ca vreun funcționar să îți închidă ușa în nas sau să nu vrea să-ți ia dosarul dacă nu aduci nu știu ce petec de hârtie. Dar cel puțin rămâi în viață.
Ce s-a întâmplat în Texas pare un epilog la „Procesul” lui Kafka. Facem abstracție de vinovăția sau nevinovăția acuzatului, care, oricum ar fi, este prins într-un sistem absurd.

În 25 septembrie 2005, avocatul unui bărbat condamnat definitiv la la moarte pentru crimă şi viol, Michael Wayne Richard, a sunat la instanţa din Austin, Texas, rugându-i pe cei de-acolo să ţină birourile deschise câteva minute după ora 17.00, anunţând că, din cauza unei probleme la un computer, a apărut o întârziere în trimiterea actelor pentru un recurs extraordinar în cazul clientului său condamnat la moarte.
Judecătoarea Sharon Keller (poreclită Killer) de la Curtea Penală de Apel din Texas a refuzat solicitarea avocatului, declarând că birourile se închid la ora 17.00. De fapt, în acea seară, femeia s-a grăbit să plece acasă pentru a se întâlni cu un muncitor care urma să-i facă o reparaţie în locuinţă. Trei ore şi jumătate mai târziu, Richard era ucis prin injecţie letală.
În ziua execuţiei lui Richard, Curtea Supremă a SUA îşi dăduse acordul pentru a reanaliza constituţionalitatea pedepsei cu moartea prin injecţie letală. Decizia neaşteptată le-a oferit avocaţilor condamnatului o mică portiţă pentru a cere, printr-un recurs extraordinar, o amânare a execuţiei.