Ziua când demisia ministrului finanţelor a fost cerută de propriii angajaţi

Da, a venit şi ziua asta. Am fost acolo. Am văzut bâlci acolo unde mă aşteptam să văd o maximă decenţă. Am văzut oamenii supăraţi, indignaţi, revoltaţi, înţepeniţi pe holurile Ministerului de Finanţe ore în şir. Iar când aveau motive, chiar urlând isterizaţi. Scandau "Banii! Banii!", "Salarii decente! Salarii decente!", "Hoţii! Hoţii!"

Mai precis, am văzut o mulţime compusă în proporţie de cel puţin 85% de femei (nu credeam că sunt atât de multe femei şi atât de puţini bărbaţi în Ministerul Finanţelor) şi un exemplu în plus pentru felul în care funcţionează psihologia mulţimilor, pentru modul în care oameni cu facultăţi şi masterate se transformă într-o turmă amorfă, mobilizată, e adevărat, de lupta pentru salariu şi pentru mâncare.

Şefii lor au dreptate: este normal ca bugetarii să primească un singur salariu. În cazul concret al angajaţilor MFP, ANAF şi ai structurilor subordonate, salariul de bază trebuie să crească până la nivelul pe care îl aveau cu tot cu stimulente, minus 25%. Asta ar fi formula corectă.

Mai e un aspect: când economia duduia şi stimulentele curgeau gârlă, nu-i aşa că nu comenta nimeni? Mai mult, pentru că aveau salarii mici pe cartea de muncă, angajaţii de la Finanţe dădeau cel mai bine în faţa Guvernului şi a naţiunii: bugetarii cu cel mai mic salariu. Dacă te uitai însă la cât primeau cu tot cu sporuri, clasamentul se inversa.

Bun. Însă ce mai contează dacă şefii au dreptate când subor-donaţii nu mai au încredere în ei? Se revoltă, le contestă autoritatea, urlă toţi "Huoooo" când iese Sorin Blejnar de la masa dialogului eşuat, apoi zic "e abureală ce a spus Blejnar". Tot ei strigă "Banii sau demisia!" atunci când vine mult mult mult toată-ziua-aşteptatul ministru Ialomiţianu.

Aşa că ce partide de opoziţie? Ce alţi bugetari nemulţumiţi? Sau contribuabili cocoşaţi de taxe şi impozite?

Nici vorbă de aşa ceva. Astăzi, 13 octombrie 2010, demisia ministrului de finanţe a fost cerută de propriii lui angajaţi. E simptomatic, nu credeţi?

Explicaţii foto (făcute de mine):
Foto 1: Între 300 şi 400 de angajaţi ai Ministerului Finanţelor Publice au protestat astăzi pe holul instituţiei
Foto 2: O angajată a ministerului le arată ziariştilor fluturaşul de salariu cu 400 şi ceva lei pe lună
Foto 3: Sorin Blejnar, şeful ANAF, obosit şi transpirat, le explică salariaţilor cum stă treaba, urcat pe un scăunel să vadă şi să fie văzut mai bine

Guvernul urlă după bani la buget

Înţelegem foamea de bani la buget: veniturile sunt sub estimări, iar cheltuielile pot fi scăzute până la o anumită limită. Nevoie disperată, dureroasă. Dar nici chiar aşa! Ce se întâmplă depăşeşte limita decenţei economice.
Guvernul procedează acum asemeni personajului din bancul acela în care un bărbat vine supărat acasă de şeful de la muncă şi, ca să-şi reverse nervii, o bate pe nevastă. Aceasta, la rândul ei, ca să nu adune frustrări, îl bate pe copil, care, fiind o verigă a reacţiei în lanţ, torturează animalele de casă.
Deocamdată, Guvernul încearcă să pună greutatea bugetului eşuat de anul acesta pe spatele firmelor şi al populaţiei. Impozitul obligatoriu de 1.500 de euro pe an de la firme, aflat în discuţie şi care are mari şanse să fie pus în practică, va fi fatal pentru 50.000 de întreprinderi, mi-a spus astăzi Ovidiu Nicolescu, preşedintele Consiliului Naţional al IMM-urilor (CNIPMMR).
Anularea tichetelor cadou în timpul anului 2009 pentru salariaţii la instituţiile finanţate de stat este o altă sursă de venit pe care se bazează Guvernul.
Cât despre tichetele de vacanţă, acestea se pregătesc să moară la puţin timp după ce s-au născut. Chiar dacă este vorba despre Elena Udrea, interesul naţional al banului la buget, care nu mai vine, primează.
Ne pregătim de o rectificare bugetară, care va tăia din bugetele mai multor ministere şi va plusa doar la Ministerul Muncii. Acolo, nevoia de bani e cea mai mare, pentru a acoperi necesarul pentru indemnizaţile şomerilor existenţi şi a zecilor de mii de români care îşi pierd, lunar, locurile de muncă.
La toate acestea se adaugă curăţenia de personalul în plus aflat în instituţiile statului. Acest lucru trebuia să se producă odată, însă acest moment a fost ales cel mai prost cu putinţă. Aceşti oameni vor îngroşa rândurile şomerilor, nemaiavând foarte multe şanse de angajare.
Să vă reamintesc câte impozite a introdus/crescut/reactivat Guvernul pe timp de criză?
De parcă majorându-le taxele, încurajezi firmele să plătească bani la buget. Hai, ne laşi?...

Criză și pentru angajații la stat

A zis-o bine Băsescu astăzi: „Nu se poate ca criza să genereze şomaj, iar unii să stea în stradă să ceară creşteri de salarii (...) cei care fac producţie să plece acasă, iar bugetarii să vrea salarii mai mari”.
Avem sindicate puternice, care luptă prin toate metodele care le stau la dispoziție. Unele dintre ele au de partea lor legi, cum ar fi cea de majorare a salariilor profesorilor. Președintele spune că îndeplinirea promisiunilor electorale legate de creşterea salariilor pot şi trebuie să fie amânate.
Și a mai punctat un lucru adevărat: „nu ducem lipsă de salariaţi, ci ducem lipsă de salariaţi de calitate”.
Apoi a încercat să-i scuze, spunând că nu are nimic cu bugetarii, ci cu politicienii care nu le-au fixat responsabilităţi.
Potrivit INS, în România sunt 4,7 milioane de salariați. Dintre aceștia, 1,5 milioane sunt finanțați de la bugetul de stat. Altfel spus, 3,2 milioane de salariați din mediul privat muncesc zi de zi ca să producă surse de venit pentru stat și angajații lui. Acești 3,2 milioane de oameni simt criza cel mai acut prin salarii tăiate și disponibilizări.
Sindicatele nu reușesc să înțeleagă - sau se prefac că nu înțeleg - că nu mai e de unde. În criză este ca în război: regulile se schimbă, iar promisiunile nu mai au același înțeles ca înainte. E criză și trebuie să ne-o asumăm toți, nu numai cei care lucrează la firmele private.
În acest moment sindicatele salariaților la stat sunt ca un tăvălug. Ele vor să-și atingă scopul călcând cinic peste viața și nivelul nostru de trai, al celor care putem fi dați afară oricând, dacă patronul consideră că afacerea nu mai e profitabilă.
Ca întotdeauna, ne lipsește spiritul de echipă. Nu știm să ne angajăm la o luptă comună și fiecare își vrea doar propriul său bine, fără a se gândi nici măcar la binele propriilor săi copii.