Decât 10.000 de privitori mai bine 3 plătitori. Un nou model de presă

Decât 10.000 de cititori care nu aduc nicun ban, mai bine 3 care plătesc. Acesta este principiul care îl ghidează pe Dinu Patriciu în intenţia lui de a introduce o taxă pe conţinutul site-urilor din Adevărul Holding.

Acum aproximativ o lună, Patriciu spunea că, "aşa cum nu există ciorbă pe gratis", aşa nici informaţia nu trebuie să fie dată gratuit. Şi încă ceva important: Patriciu este sigur că toate ziarele din România vor vinde conţinutul în cel mult un an. "Dacă nu fac asta, sunt nişte proşti", a aruncat el mănuşa.

Sunt mai multe aspecte în povestea asta:

1. Dinu Patriciu merge la un mare risc. Evident, cel mai mult i-ar conveni ca exemplul său să fie urmat de restul presei. El dă această opţiune ca sigură şi lansează şi o provocare. Cine ar vrea să fie luat de prost?..

Marele risc este ca Adevărul cu toate publicaţiile sale să treacă la sistemul cu bani, în timp ce restul presei să rămână gratuită primind cu braţele deschise un val de cititori de la Adevărul. E adevărat: cine nu riscă nu câştigă. Dar e chiar atât de sigur că toţi îi vor urma exemplul?

2. Într-adevăr, pe undeva, toate titlurile online din România visează să facă bani de la cititori. Poate că pasul curajos al lui Patriciu nu va face decât să le mobilizeze să aplice şi ele soluţia după modelul pe care îl aplică deja publicaţii mari din străinătate. Şi, după câteva luni de expectativă, să urmeze o reţetă similară.

3. Întrebarea este cum taxezi cititorii online? Abonamente lunare? Săptămânale? Abonamente pe categorii de informaţii (gen numai social, politic sau economic)? Sau un SMS de X eurocenţi pentru cutare articol (eventual mai scump dacă e vorba de Bianca Drăguşanu cu noul ei iubit şi mai ieftin dacă e un text despre deficitul bugetar din '90 până azi)?

4. Riscul când vinzi conţinutul, atunci când există concurenţi care îl oferă gratuit, este că şcititorii îşi pierd interesul. Mecanismul este următorul: în prima zi de taxare, intră, vede un lead foarte atractiv, dă click şi, în loc de tire, îi apare un mic lacăt roşu şi un anunţ că trebuie să plătească. Credeţi că se va grăbi să facă un abonament? Eu mă îndoiesc. După trei-patru încercări, omul va trece frustrat la un alt site concurent.

Iar data viitoare când vei avea pe site un articol excepţional pentru care omul nostru chiar ar fi scos bani din buzunar, va trebui să îi faci o promovare babană ca să-l mai vadă cineva. Asta deoarece cititorul dezamăgit că nu mai poate vedea conţinutul ştirilor pur şi simplu nu va mai intra să vadă nici măcar titlurile.

Cum a eșuat Guvernul în încercarea de a-și arăta mușchii în UE

Guvernul a încercat să-și arate mușchii. A reușit în fața noastră, însă nu a mers în fața Comisiei Europene.

Ordonanța de Urgență pentru combaterea evaziunii fiscale a fost publicată, ieri, în Monitorul Oficial într-o altă formă decât cea în care a ieșit de la Guvern.

După aproape o lună de deliberări, timp în care sute de mii de firme au stat pe jar (mă refer la societățile care fac comerț cu statele membre și care ar fi trebuit să se înregistreze în 10 zile în Registrul operatorilor intracomunitari, despre care am scris aici), s-a renunțat la prevederile care contraveneau legislației europene. Astfel, au fost scoase aplicarea TVA pentru achiziții intracomunitare și reintroducerea accizelor pe produsele considerate de lux.

Asta deși, acum aproape o lună, chiar prin nota de fundamentare a ordonanței, Ministerul Finanțelor își asuma încălcarea legislației europene și declanșarea procedurii de infringement.

Ministrul Sebastian Vlădescu a declarat că ordonanța se va aplica o peroadă, astfel încât să nu se ajungă chiar până la amendarea României.

Mercenarul Vlădescu

Vlădescu. Sebastian Vlădescu.

Nu se regăseşte pe nicio listă de posibile remanieri.

Nu face parte din vreun partid politic.

Are destui bani încât să fie cel mai bogat ministru de finanţe şi unul din cei mai bogaţi reprezentanţi ai Cabinetului Boc.

În consecinţă, nu depinde de ei.

Deci, le poate râde în faţă, deşi nu o face. Dar e bine de ştiut.

Îşi spune părerea, insistă asupra ei, are drepturi.

Cine altcineva ar fi venit să anunţe creşteri de taxe şi impozite (de fapt asta înseamnă, în ultimă instanţă, lărgirea bazei de impozitare) şi să gestoneze un buget pe un minus uriaş decât un mercenar. Bine remunerat, evident, şi nu mă refer doar la salariul de ministru.

De ce nu plătim cu cardul

Intru într-un magazin, le spun ce vreau, îmi scot câteva foi la imprimantă, mi-o scanează pe una dintre ele. La final, îmi fac totalul: 4 lei.

Fac o paranteză. Eu mă număr printre clienții care plătesc cu cardul, dacă magazinul are instalat un POS. Motivul pentru care îmi place să plătesc cu cardul este că nu achit niciun comision, în timp ce dacă scot banii de la un bancomat, mi se reține un anumit comision. Chiar dacă e o sumă mică, de ce să o plătesc dacă pot să nu o plătesc?

Să revenim. Deci, îmi spune că trebuie să plătesc 4 lei. Eu scot cardul. Vânzătoarea face ochii foarte mari: „Pentru patru lei plătiți cu cardul???”. Eu, foarte calmă: „Da, ce are?” și îi zâmbesc. Ea mă privește cu o neîncredere totală, se întoarce către colega ei și o întreabă: „Auzi, poate să plătească patru lei cu cardul?”. Cealaltă îi răspunde că da și mai adaug și eu: „Se poate plăti și 50 de bani cu cardul, să știți”.

Și ne mai întrebăm de ce nu prea plătesc românii cu cardul...

***

Potrivit unui studiu recent al MasterIndex, 41% dintre români deţin un card de plată. Profilul utilizatorului de card este o persoană de până la 50 de ani cu studii superioare. 50% dintre români nu folosesc niciodată cardul pentru a face cumpărături şi numai 3% îl utilizează în acest scop zilnic sau aproape zilnic.