"Marş!", îi spuse printre dinţi câinelui comunitar care se gudura pe la picioarele lui din momentul în care a văzut că scoate nişte sacoşe din portbagaj.
Era vesel. De ce n-ar fi? E tânăr, are maşină, ascultă o manea bună şi o face atât de tare încât să audă şi lumea care merge pe cealaltă parte a străzii.
L-am văzut în seara aceasta, preţ de câteva secunde, când treceam pe lângă el în timp ce descărca rapid, la colţul străzii, nişte pungi, probabil cu alimente, din portbagaj şi le dădea unei femei. A venit să le lase şi va pleca mai departe în treaba lui, să-şi facă bani şi duşmani.
Atunci am devenit conştientă, o dată în plus, că trăim în două Românii paralele. Trăim în două Românii care există bine mersi una fără cealaltă.
Dar, oare sunt doar două Românii? Sunt zece? Douăzeci? Sau poate 22 de milioane?...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu