Noua normalitate adusă de criză

Pentru unii, criza înseamnă afaceri mai proaste, pentru alţii înseamnă sfârşitul, iar pentru a treia categorie este o oportunitate. Sunt relativ puţini cei care reuşesc să se detaşeze de clişeul potrivit căruia o criză este prin definiţie dăunătoare şi nu e nimic altceva de făcut decât să o aştepţi să treacă. Cei care însă reuşesc să o facă primesc automat nişte "ochelari" speciali, prin care se profilează oportunităţile aduse de această criză.

Întrebarea este cum să faci acest salt care să te facă să vezi mai departe de clişee? Răspunsul mi l-a dat Adrian Volintiru, unul din acţionarii unei firme nou lansate de cercetare de marketing, LABoratory & Co. El consideră că realitatea cu care ne-am obişnuit până acum a dispărut pentru totdeauna, că am intrat într-o nouă eră. Cine vrea să reuşească trebuie să se adapteze la noua normalitate.

"Modelele de business se redesenează, se redimensionează, sunt demolate anumite concepte, cutume considerate intangibile. Sunt necesare noi modele de business pentru adaptarea la noua normalitate. Trebuie transmis un mesaj clar către clienţi şi să te duci în întâmpinarea lui, pentru maximizarea profitului lui", a declarat el.

Practic, ce vor firmele în această perioadă? Costuri mai mici?

Iată-le:

Miercuri, s-a lansat în România LABoratory & Co, o companie care face cercetări de piaţă atât după metode tradiţionale, cât şi biometrice, ultimele fiind folosite până de curând doar în scopuri medicale. Pe scurt, ei folosesc tehnologii pentru a determina reacţia autentică a persoanelor consumatoare (privind o reclamă pe print sau TV) la diferiţi stimuli. Nu este cerută doar părerea omului despre ce gândeşte, ci este verificată variaţia de unde cerebrale, reacţia muşchilor feţei şi transpiraţia degetelor.

Cu această metodă nouă, mult mai exactă, se poate determina cu exactitate care sunt secvenţele dintr-un spot publicitar la care se poate renunţa uşor, care sunt cele care trebuie păstrate, astfel încât spotul să aibă cel mai mare efect. Acţionarii firmei, Adrian Volintiru şi Dan Nicolescu, spun că noile metode reduc costul cu difuzarea reclamei cu până la jumătate.

O scenă din România absurdului

Ce a spus copilul?

L-a lovit sau nu l-a lovit Băsescu?

E trucat sau nu e trucat filmulețul postat pe site-ul Gardianul?

Cine ar fi păstrat filmulețul atâția ani?

Acestea sunt întrebările care ne frământă astăzi, după apariția de ieri a înregistrării video. Deci asta este tema principală a campaniei noastre electorale, din turul 2 al alegerilor prezidențiale?

Nu faptul că exporturile cad și nu se vor redresa curând. Nu faptul că acordul cu FMI este pe cale să pice, iar statul va fi sclavul băncilor și noi toți vom suporta costurile enorme cu dobânzile prin creșterea impozitelor. Nu faptul că sistemul sanitar e aproape de colaps și nici măcar calitatea slabă a învățământului românesc nu mai interesează pe nimeni. Nemaivorbind de găsirea unor soluții cum să atragem mai eficient fonduri europene.

Realitatea din jurul nostru a ajuns să semene cu un spectacol al absurdului, unde problemele de extremă importanță sunt trecute cu vederea în favoarea unui filmuleț ținut la sertar timp de cinci ani de zile și scos cu mârșăvie în campania electorală.

Vă interesează dacă l-a lovit sau nu Băsescu pe copil? Sau vă interesează cine va conduce mai bine țara asta în următorii ani? Mi-e și frică de răspuns...

Romania, land of political choice

No comment. Do you?

Anticard RATB

De dimineață m-am certat cu angajata RATB, care își duce zilele în chioșcul de bilete de la Basarab.

- Bună ziua. Patru călătorii, vă rog.

- Aveți card RATB?

- Nu

- De ce nu vă faceți?

- Pentru că nu vreau să îmi fac, pentru că nu mi se pare normal să fiu impusă să îmi fac card și pentru că în alte țări mai civilizate ca noi nu există o asemenea constrângere.

Ea însă tot insista că o să se renunțe de tot la biletele de hârtie și că să îmi fac cât mai repede card... Într-adevăr, oficialii RATB au anunțat că, de la 1 ianuarie 2010, renunță la biletele de hârtie.

Totuși, eu nu vreau să mă împac cu ideea că sunt obligată să-mi fac acel card. Nu pot fi de acord cu faptul că, după ce îl validez de fiecare dată, cineva poate urmări traseul meu. Nemaivorbind de situația celor veniți din afara orașului, care trebuie să facă un singur drum de la o autogară până la gară, de exemplu, sau de la gară până la aeroport, și care vor trebui să-și facă carduri de plastic pentru o singură călătorie.

Un alt lucru deranjant este că nu voi putea avea controlul numărului de călătorii de pe card. Când am biletele în portofel, știu sigur câte călătorii mai am. În schimb, dacă îmi încarc cardul cu 10 lei, de unde mai știu când consum banii?

Chiar nu înțeleg de unde graba asta să se renunțe la biletele de hârtie?

La "Văduva veselă"

Un vodevil, dar care nu trebuie să lipsească din cultura generală. În seara asta am fost cu prietenul meu, Daniel, la spectacolul "Văduva veselă", de Franz Lehár, la Teatrul Naţional de Operetă "Ion Dacian". Spectacolul era supratitrat, deoarece era al Operei de Stat din Banska Bystrica, Slovacia. Ca să-l încadrăm în context, trebuie să spunem că, în perioada 12-22 noiembrie 2009, se desfăşoară, la Bucureşti, ediţia a II-a a Festivalului Internaţional al Artelor Spectacolului Muzical "Viaţa e frumoasă".

Nu am mai fost de ceva timp la un spectacol şi chiar îmi era dor de o sală de spectacole, de mirosul decorurilor şi de pauza dintre acte.

Nu am văzut piesa în nicio altă variantă, aşa că nu am termen de comparaţie. Ce pot să spun este că a fost jucată destul de bine, în pofida subiectului uşurel. Cea mai reuşită scenă a fost cea de aproape de final, cu dansurile, inclusiv french cancan, din Cabaret.

Însă milionara Hanna Glawari părea o femeie disperată după Danilo Danilovici. Mă şi mir că omul i-a spus într-un final că o iubeşte şi şi-a arătat intenţia de a se căsători cu ea. În viaţă nu s-ar fi întâmplat aşa, cel puţin dacă nu ar fi fost banii în discuţie.

Un scurt background despre spectacol

Spectacolul a avut premiera mondială în 25 decembrie 1905 la Theater an der Wien şi a devenit cea mai cunoscută operetă a zilelor respective, rămânând celebră până în zilele noastre şi lansând cel puţin trei şlagăre, care l-au transformat pe Lehár într-o legendă: Cântecul Viljei (Vilja), Să mergem la Maxim şi Valsul văduvei vesele.

A fost montat în numeroase ţări, peste tot în lume, din Anglia până în Australia, din Germania până în Argentina şi a făcut senzaţie şi pe Broadway, atingând un număr record de reprezentaţii pentru un titlu de operetă şi declanşând o adevărată "văduvomanie".

Acţiunea spectacolului se deschide cu un bal organizat de Ambasada Regatului imaginar Pontevedro, la Paris, în cinstea Marelui Duce. Hanna Glawari, care tocmai moştenise o considerabilă avere de la soţul său, este invitată la bal şi înconjurată de pretendenţi, spre disperarea Baronului Zetta, Ambasadorul Regatului, care se teme că aceasta va ruina ţara dacă se va căsători cu un străin. După numeroase încurcături, care îi au ca protagonişti pe soţia ambasadorului, pe Prinţul Danilo, pretendentul Hannei Glawari şi pe Contele Camille de Rosillon, lucrurile se limpezesc, finalul fiind unul fericit pentru toţi.

30 de ani de metrou, sărbătoriți cu grevă

Mai era puțin și conducerea Metrorex ar fi sărbătorit 30 de ani de activitate a metroului bucureștean în cel mai ironic mod cu putință: cu trenurile blocate de grevă.
Pe mine personal, două zile de grevă la metrou m-au costat două călătorii cu autobuzul și una cu taxiul, în total 14,6 lei, nemaipunând la socoteală benzina consumată de mașina colegei mele Teo, care, marți, m-a cules de la o conferință și m-a adus până la redacție.
Miercuri, în a doua zi de grevă, stăteam cu toții cu sufletul la gură să vedem decizia instanței în legătură cu legalitatea protestului. Tot miercuri, ziariștii de pe transporturi au primit o invitație de la conducerea Metrorex la un eveniment, prin care, în ziua următoare, „va marca împlinirea a 30 de ani de la punerea în circulatie a primului tronson de metrou Semanatoarea (astăzi Petrache Poenaru) - Timpuri Noi”. „În cadrul acestui eveniment vor fi prezentate atat bilantul a 30 de ani de activitate a metroului bucurestean cat si perspectivele dezvoltarii acestuia pentru urmatorii 20 de ani”, se mai spunea în invitație.
Ce ironie! Când oamenii de la metrou sunt în grevă și călătorii care au plătit abonamente lunare sunt nevoiți să caute trasee ale RATB, care, printre altele, acoperă foarte prost zona Pipera, Metrorexul sărbătorește 30 de ani de activitate și invită ziariștii să le afle bilanțul și perspectivele. Vrei un bilanț? Două zile în care am pierdut timp atât ca să caut cu ce să ajung la birou, cât și pentru drumul propriu-zis. Vrei și perspective? Mă interesează dacă mâine o să am sau nu metrou!
Totuși, ironia a fost doar pe jumătate. Dacă era să fie completă, ar fi trebuit ca greva să dureze cel puțin încă o zi. Mă întreb cum s-ar fi simțit conducerea Metrorex să se laude cu realizările bifate în cei 30 de ani de când prin București circulă trenurile de metrou, în timp ce acestea ar sta în depouri, înțepenite de greva pesedisto-sindicalistă...

Bune practici despre practicile rele ale 118800

Vreau să subliniez o reuşită a noastră. Articolul publicat ieri, în EVZ de colegul meu Paul Barbu, despre noul serviciu telefonic de informaţii 118800 este un exemplu de bune practici. Este un caz "de manual".

Teoretic, serviciul lansat oficial trebuie să furnizeze numerele de telefon ale abonaţilor din Romtelecom, Orange, Vodafone şi UPC. Practic, acest lucru nu se întâmplă. Cel puţin nu încă. Şi aceasta cu toate că preţurile pe care le percep sunt de-a dreptul nesimţite.

Doar că pentru a observa acest lucru trebuia ca cineva să pună mâna pe telefon, să sune la ei şi să-i verifice. Ceea ce a şi făcut Paul, însă nu au făcut alţi colegi din presă, care s-au rezumat la relatări bazate pe informaţiile venite de la companie.

Enjoy!

Gafă cu mauși

Cum ar fi să te bucuri că ai primit un mouse wireless la o conferință, însă când ajungi în redacție să constați că aparatul drăguț, deși este nou-nouț, nu vrea nici de cum să funcționeze?

Și nu din vina ta, nici din vina producătorului, ci din cauza... neprofesionalismului oamenilor care au organizat evenimentul. Nu se știe exact dacă de vină sunt PR-iștii sau firma care a branduit produsele.

Astăzi, agenția de PR CIVITAS Global le-a pregătit jurnaliștilor care au participat la conferința de presă despre numărul de telefon cu informații abonați 118800 un cadou. Câte un mouse wireless marca Logitech. Când au ajuns în redacție, oamenii au încercat să se bucure de bijuteria electronică însă... surpriză: nu funcționa.

Cauza e simplă: receiver-ele aferente fiecărui mouse au fost încurcate între ele, astfel încât mouse-ul unui jurnalist poate funcționa numai cu receiver-ul care se află la nu se știe ce alt coleg din presă...

Cică Logitech își va asuma dificila misiune să rezolve încurcătura... Ce să-i faci, când unele persoane neatente încurcă ițele...

P.S. Eu nu am participat la conferința respectivă. Pentru mai multe detalii, întrebați-i pe colegii de pe IT.

De ce se naște bugetul României pe minus

Vreau să relatez niște lucruri. Nu reprezintă o noutate, dar sunt despre noi. Despre România în general și despre România sfârșitului de an electoral 2009, din întâmplare și an de criză economică.

Am fost de dimineață la o conferință organizată de Asociația Exportatorilor și Importatorilor (ANEIR), unde oamenii de afaceri, în special Maria Grapini, șefa patronatului industriei textile, au scos în evidență - a câta oară? - tâmpeniile Guvernului. Nu sunt lucruri noi, dar, vorba poetului „Toate-s vechi și nouă toate”...

Trebuie să facem o comparație cu sistemul privat. Când își creionează bugetul pentru anul următor, un antreprenor împarte foaia în două coloane, una de venituri și alta de cheltuieli. Mai întâi completează sumele estimate pentru venituri, cu sursele aferente. Abia după aceea, în funcție de banii intrați în firmă, trasează și cheltuielile estimate.

Bugetul național în schimb este construit total ilogic, începând cu cheltuielile. Prima dată sunt trecute necesitățile financiare ale tuturor ministerelor, administrațiilor, agențiilor etc., iar abia apoi sunt căutate cu pixul pe hârtie și sursele de finanțare. Dacă pe la jumătatea anului constată că nu ajung bani, Ministerul Finanțelor face o rectificare bugetară, apoi încă una și mai bagă o taxă care să rotunjească rubrica de venituri în limita de deficit bugetar.

Până când bugetul statului nu va funcționa pe principii private, adică lista cheltuielilor să fie întocmită abia după ce au fost puse cap la cap veniturile disponibile, până atunci nu avem nicio șansă să existe o siguranță chiar și pe termen scurt pentru oamenii de afaceri. Nu avem nicio șansă pentru o stabilitate și responsabilitate fiscală. Până atunci, oamenii statului, pe care îi plătim ca să ne reprezinte, au toate pârghiile pentru a-și „lua bucățica”, care, în final, se dovedește mult mai mare și mai gustoasă decât cea luată de noi. Cel puțin până acum însă, nu am primit de la ei nicio dovadă de bună-credință.

Nu este o noutate ceea ce spun acum. Însă este despre noi. Despre România în general și despre România de astăzi...

Fripturistii vin la masă!

Un seminar despre leasing. Mai precis, Conferința Națională ALB România, de astăzi, de la Hotelul Intercontinental, Sala Rondă.
Conferința a început la 9.30, fiind programată pe două paneluri: unul până la 10.40 și al doilea, după pauza de cafea, între 11.00 și 12.30. La 12.30 ghici ce era programat... așa e, bufetul.
Trece primul panel, trece pauza de cafea, se ajunge la 12.40, ultimele minute întârziate ale discursului ultimului vorbitor din cel de-al doilea panel. Cineva deschide ușa și intră în sală. Poate că îl cunoașteți și voi. E înalt, slab, cu parul rar prins în coadă și vine cu un rucsac. El reprezintă pentru mine definiția Fripturistului. Aș spune că seamănă puțin cu John Travolta la față. L-am mai văzut la câteva evenimente, în general recepții, venit cu întârziere fix după ce se termină plictiseala de eveniment și picat la țanc la masă. Se dă drept fotoreporter și ingurgitează cu o lăcomie rar întâlnită toate felurile de mâncare posibile. Ce mă uimește este faptul că, deși e slab, în el încap feluri și feluri de mâncare, feluri și feluri de băuturi, de parcă ar fi un sac fără fund.
Deci a venit exact la ora programată. Nu, nu a conferinței. Pe cine interesează plictiselile despre leasing? La prânz! Din păcate, a trebuit să suporte vreun sfert de oră de discurs despre noutățile legislative pentru instituțiile financiar bancare, și încă în engleză. Dar sunt convinsă că a meritat: cum s-a terminat, cum a fost primul să iasă din sală. Făcuse ochii roată cu maaare surprindere că nu vedea bucatele aranjate la ieșirea din Sala Rondă. Apoi s-a prins că prânzul se ia la restaurant, la parter. Poftă mare!

Au fost alegeri europarlamenatre pe site-ul Senatului

Președintele Senatului României este al doilea om în stat, după președinte.

Senatul reprezintă jumătate din puterea legislativă a acestei țări.

Cu siguranță te întrebi la ce bun o asemenea introducere pompoasă.

Păi pentru că am pretenția unei minime rigurozități de la ei.

Pe pagina de internet a Senatului, http://www.senat.ro/, la rubrica Afaceri europene o sa ai surpriza să ți se deschidă, printre altele, o rubrică - Alegeri europarlamenatre 2009. Au trecut deja și nu am știut că în loc de alegeri europarlamentare am avut alegeri europarlamenatre. Sau pur și simplu cei de la Senat nu-și citesc propriul site...

Piarista cu funcție de calendar

În redacție este luni, ora 12 jumate. Sună fixul.
- Bună ziua sunt X-uleasca de la Agenția Igrec Piar aș putea vorbi cu Ciprian Mailat?
- Este în ședință
- Atunci aș putea vorbi cu Paul Barbu?
(după ce îi transmit ștafeta lui Paul)
- Bună ziua sunt X-uleasca de la Agenția Igrec Piar, ați primit comunicatul nostru?
- Da, l-am primit
- Mulțumesc, la revedere.

Acest lucru se întâmplă de câteva luni bune, invariabil în fiecare zi de luni. Și se întâmplă cu toate că niciodată nu s-a publicat nimic din comunicatul trimis de ea. Dar asta nu contează. PR-ista sună să bifeze că cei de la EVZ au primit comunicatul lor. Săptămână de săptămână.
A ajuns să funcționeze ca un calendar. Când o aud, conștientizez că, iată, a mai trecut o săptămână...

Cine câștigă din întârzierea banilor de la FMI

În mod evident, băncile comerciale de pe piață.

Cum arată de fapt lanțul slăbiciunilor? Partidele se ceartă, aparent, exact în momentul cel mai nepotrivit, astfel încât România rămâne fără un guvern care să propună proiectul de buget pentru 2010. Iar acest proiect de buget este cel mai important document așteptat de delegația FMI pentru a debloca următoarea tranșă de 1,5 miliarde de euro.

Ce se întâmplă dacă nu se ajunge la un compromis politic? Bugetul nu este gata până în 10 decembrie.

Și dacă nu proiectul de buget va fi gata până atunci? Nu mai intră banii de la FMI în 2009.

În această situație, de unde finanțează statul deficitul bugetar? Altfel spus, de unde va lua bani pentru pensii și salarii? Răspunsul: de la băncile comerciale!

În acest moment, băncile au în stat cel mai comod client: oferă dobânzi mari, de 9-11%, este de încredere - își plătește ratele și, în general, nu poate da faliment.

De fapt, tot băncile sunt cele care au câștigat cel mai mult din împrumutul de la FMI. Chiar și banii care au intrat în rezerva BNR au ajuns în conturile băncilor, după ce BNR a redus sumele pentru rezervele minime obligatorii (RMO).

Am totuși o mică bucurie, astăzi, că BNR a decis să nu reducă dobânda cheie și nici RMO, așa cum și-ar fi dorit băncile.

Cum se trăiește în Elveția

La începutul săptămânii, am fost în Elveția. Am prins o vreme superbă, cu un soare care lâncezea pe frunzele galbele, roșii, portocalii, maro. Este o țară foarte frumoasă și foarte bine organizată. Am stat în Lausanne, în partea franceză a țării.

O țară liniștită, Lausanne la fel. Cu prețuri mari (la nivelul lor de trai...).

Citeam un articol dintr-un ziar elvețian, unde se spunea că sumele investite în țara lor în proiectele de Cercetare&Dezvoltare (R&D) sunt mult peste media statelor din lume. În timp ce la noi, probabil că va mai dura zeci de ani să ajungem la medie...

Elveția are un relief extraordinar - munți, văi, dealuri, lacuri, râuri -, iar așezările omenești sunt adaptate de minune. Lausanne este un oraș al scărilor, pasajelor și lifturilor. Bănuiesc că generației vârstnice îi vine mai greu să urce unele dealuri. Însă de obicei sunt lifturi sau scări peste tot, la fel ca străzile și pasajele suspendate, astfel încât după o plimbare pe străduțe, intri pe un pasaj suprateran pietonal, de unde poți coborî cu liftul în stația de tramvai.

Din punct de vedere fiscal (nu mă pot abține), Elveția practică un TVA diferențiat, în funcție de produsul cumpărat. Interesat este că fiecare canton are propriile sale taxe și propriul sistem de impozitare. Totuși, autoritățile locale nu sunt bătute în cap: un businessman șmecher și cu vână poate negocia la sânge condițiile stabilirii afacerii sale. Și vă asigur că va avea șanse mari să obțină avantaje mari în schimbul banilor pe care îi va vărsa la bugetul local. Ce să mai, paradis fiscal...

Ciocolata este bună, însă destul de scumpă. Ceasuri bune găsești la prețuri începând de la circa 200 de franci elvețieni până la peste 15.000 de franci. În restaurante se beau vinuri franțuzești și italiene. Mașinile care merg pe stradă nu sunt luxoase, cum le vezi de multe ori în București. În schimb, sunt fie noi, fie foarte foarte curate.

În concluzie, Elveția trebuie văzută, însă ca să locuiești acolo trebuie să găsești forța să nu te plictisești. Asta pe lângă forța financiară ca să te descurci...